FIINTA UMANA IN FATA UNEI ALEGERI

Avem sau nu avem NEVOIE de Celălalt?
O întrebare simplă şi poate pentru mulţi chiar simplistă. Bineînţeles că avem nevoie de cel de lângă noi, indiferent că-l numim părinte, soţ, frate, prieten, coleg, concurent sau chiar inamic. De ce? Pentru că … altfel nu se poate … Pentru că, dincolo de nevoile fiziologice există – aşa cum am mai precizat - şi o altă parte imperativă a naturii umane, tot la fel de constrângătoare, fără a fi însă înrădăcinată în procesele corporale, ci – după cum ne spune Erich Fromm (1998) – chiar în esenţa practicii şi modului de viaţă uman: nevoia de a fi legat de lumea exterioară, nevoia de Celălalt!
Fiinţa umană în faţa unei alegeri. Între Nevoia de Libertate şi Nevoia de Celălalt.
Şi omul a ales: să fie Liber, dar nu Singur, ci cu Celălalt. Nu, nu este un joc de cuvinte, este rezultatul unei acţiuni. O alegere „spontană”, dar una eficientă şi singura cale prin care individul uman a reuşit să evite singurătatea şi angoasa, fără a intra într-un conflict indisolubil cu nevoia sa de libertate. Este acea relaţie spontană cu ceilalţi şi cu natura, o relaţie care leagă pe individ de lume fără a-i distruge individualitatea (Erich Fromm, 1998).
Avem astfel cele două aspecte determinante, legate de această alegere a omului, pe care le putem prezenta sub forma următoare:
· Existenţa umană şi libertatea - de la bun început inseparabile;
· Nevoia de celălalt - esenţa practicii şi modului de viaţă uman.
Dar care este substratul tuturor acestor demersuri umane?
„Dacă ne-am pune întrebarea: ce este mai important în viaţă? Răspunsul vine de la sine – spune Elena Zamfir (1997) - şi nimeni nu ar putea să-l conteste: FERICIREA. Este unul dintre adevărurile cele mai simple şi clare, universal împărtăşite. Nu există om care să nu aspire a fi fericit, care să nu-şi orienteze întreaga viaţă spre o asemenea stare pe care toată lumea o concepe ca fiind ţelul suprem”.
Dar ce este fericirea? Şi prin ce resort ne conectăm la ea? Şi care este locul Celuilalt aici? Se pare că, de data aceasta, răspunsul nu mai este chiar aşa de simplu. Să încercăm să o abordăm, pornind de la afirmaţia simplă că „reprezintă lucrul cel mai important pentru noi”. Trecând peste toate încercările făcute de-a lungul istoriei omenirii de a defini acest „ideal de atins”, vom putea da totuşi, fie şi aproximativ, un răspuns. Pentru aceasta ne vom folosi în continuare de perspectiva oferită de Elena Zamfir (1997), în care sunt cuprinse cele două definiri ale fericirii:
· Definirea negativă a fericirii: lipsa suferinţei – „Lumea în care trăim reprezintă o sursă permanentă a vieţii noastre. Ea semnifică uneori şi o cauză a perturbării care ne împiedică să fim noi înşine”. „Omul s-ar simţi bine, deci şi ar găsi fericirea, când s-ar putea sustrage fluctuaţiilor perturbatoare, întâmplătoare, când şi-ar dobândi Liniştea, Pacea sufletească”.
· Definirea pozitivă a fericirii: realizarea de sine - „O cu totul altă etică se prefigurează aici. Fericirea este dată de lărgirea capacităţii de înţelegere a lumii, de amplificarea continuă a posibilităţilor de acţiune asupra acesteia, cât şi de interacţiunea cu ceilalţi oameni”.
Imaginea la care ne racordează Elena Zamfir (1997) – preluând viziunea lui Goethe despre aspiraţiile lui Faust - nu este cea a omului „fericit, lenevind într-o deplină securitate şi bogăţie”, ci a unuia „mereu nemulţumit de sine, care-şi găseşte împlinirea în pasiunea muncii, a creaţiei, a dăruirii de sine pentru binele colectivităţii”
Aceste două perspective ale existenţei umane nu sunt exclusive, ci complementare. Fericire apare ca o stare dinamică, bazată pe o continuă alternare a acestor două faţete, pe de o parte aspiraţia spre echilibru, linişte interioară, armonie, iar pe de altă parte, dorinţa permanentă spre depăşire, dezvoltare, tensiunea şi neliniştea căutării, aşteptarea realizării.
„Sensul existenţei umane nu pare a fi definibil sub forma unei stări oarecare de atins. El apare mai degrabă sub forma unei dezvoltări deschise, un proces în care, în fiecare etapă, omul întrezăreşte orizonturile imediat următoare, presupunând şi spaţiile care i se vor deschide în viitor” Elena Zamfir (1997).
Iar în acest proces al dezvoltării umane, locul Celuilalt este unul singur şi clar stabilit. Alături de Sine!
Sine – Celălalt, o pereche frumoasă, o dihotomie care reprezintă – după cum am mai spus în introducerea lucrării - mai mult decât o simplă relaţie. Reprezintă legătura dintre individ şi ceilalţi, dintre sine şi mediu, dintre fiinţa umană şi societate, mediul activ şi semnificativ al vieţii personale şi colective (Elena Zamfir, 1997).
Stând în faţa măreţiei omului şi capacităţii sale creatoare, conjugate cu abnegaţia şi spiritul său de sacrificiu, ce decurg din datoria resimţită faţă de propria-i conştiinţă şi faţă de colectivitate, ridicate la treapta unei înalte etici sociale, Antoine de Saint-Exupéry (1964) a descoperit filosofia acestuia: responsabilitatea în faţa celorlalţi, a colectivităţii întregi, precum şi urmărirea unui obiectiv uman mult mai înalt, general şi mult mai important decât propriul interes.
El afirmă că „deservirea comunităţii este suficientă ca să justifice existenţa fiecărui individ. Dar comunitatea însăşi este bazată pe dragoste, pe prietenie, pe solidaritate şi încredere reciprocă”.
Dragoste, prietenie, solidaritate şi încredere reciprocă.
În Le Petit Prince (Antoine de Saint-Exupéry, 1964), micul locuitor al unei planet minuscule porneşte într-o lungă călătorie prin lume ca să caute adevăratul sens al vieţii. În cursul peregrinărilor sale ajunge să-şi dea seama că numai prin dragoste, prietenie, solidaritate şi încredere poţi descoperi adevăratul sens al vieţii, că „nu poţi vedea limpede decât cu inima”, că pentru a fi fericit „ajunge să gândeşti că undeva, printre milioane de stele, există fiinţa iubită”, iar ceea ce conferă un sens existenţei sunt relaţiile dintre oameni, care implică şi responsabilitatea fiecăruia pentru soarta celorlalţi”. „Omul – scrie Antoine de Saint-Exupéry – este principiul vieţii mele” şi această sinteză a filosofiei sale este „mesajul înălţător pe care omul adevărat îl adresează celorlalţi oameni”.
Cu adevărat, fericirea este idealul suprem, care nu poate fi atins de unul singur, ci numai împreună cu ceilalţi, îndeplinind această condiţie simplă şi unică:
Sine = F E R I C I T dacă Celălalt = F E R I C I T.
Este ceea ce n-a înţeles Omul Paradisului Pierdut. Alegând să fie liber, a ales să fie singur, neştiind că:
Singur = N E F E R I C I T.
Astăzi, Omul a înţeles că Sine – Celălalt înseamnă FERICIRE, dar oare este el cu adevărat FERICIT?
Fiinţa umană este în căutarea unui răspuns.
Şi-l va găsi.
Prin dragoste, prietenie, solidaritate şi încredere reciprocă.

Mitică Manta