SINGURĂTATEA. RELAŢIA CU CELĂLALT - SINGURA ALTERNATIVĂ

Singurătatea

Copilul, pe măsură ce creşte, caută să părăsească legăturile originare, care îi asigură – încă de la naştere - securitatea şi unitatea fundamentală cu lumea exterioară. Ieşind din această lume cu legăturile prestabilite (dar la care acesta abia a renunţat, afirmându-şi individualitatea), omul devine conştient că este o entitate distinctă de mediul înconjurător şi de ceilalţi oameni, dar şi că este singur în această nouă existenţă individuală.
Ce va face acum? Cum şi pe ce baze va recrea sistemul relaţional ce îi asigură securitatea şi „confortul” fizic, emoţional, mintal şi moral?
După cum s-a demonstrat, sociabilitatea este o trăsătură esenţială şi definitorie a fiinţei umane, nevoia de relaţionare interumană constituind un adevărat „motor motivaţional” al demersurilor pe care aceasta le face pe parcursul vieţii sale şi care-i influenţează major întreaga autodezvoltare.
În acest context, singurătatea apare ca un fenomen psihosocial negativ, care provoacă disfuncţionalităţi profunde, atât în plan individual cât şi social. Cum am putea defini deci singurătatea?
Elena Zamfir (1997) ne spune că „singurătatea se defineşte în raport de o nevoie specific umană: nevoia de celălalt”. Ne este precizat în continuare faptul că relaţia cu celălalt are o serie de funcţii esenţiale pentru starea de normalitate a individului uman, cunoscute din piramida necesităţilor lui Abraham Maslow.
În singurătate, individul experimentează lipsa acestui tip de suport, legat categoric de relaţia cu cei din jur. Singurătatea apare, deci, ca starea psihosocială în care cercul de relaţii al unei persoane este mai mic sau mai puţin satisfăcător decât acesta îşi doreşte (Dumitru Cristea). Definită prin cele două aspecte – izolare emoţională / izolare socială (fizică) – starea de singurătate implică mai multe elemente fenomenale şi de analiză (Dumitru Cristea):
· Natura şi gradul de activare a unor vectori motivaţionali, prin care se relevă necesităţile şi interesele specifice unui anumit subiect de a dezvolta relaţii interpersonale de natură afectivă, co-acţională, de comunicare, de coabitare, de influenţă etc.;
· Măsura în care mediul social imediat răspunde acestor nevoi personale;
· Modalitatea subiectivă în care individul trăieşte starea de singurătate,legată de nerealizarea aspiraţiilor şi aşteptărilor relaţionale ale acestuia;
· Contextul psihoindividual şi psihosocial în care apare şi se manifestă (persistă) starea de singurătate;
· Efectele pe care singurătatea le generează în planurile individual, de grup, organizaţional, instituţional şi la nivelul întregii societăţi.
Interacţiunea dintre factorii de mai sus face ca această stare de singurătate să se resimtă diferit de la o persoană la alta, chiar şi dacă caracteristicile situaţionale pot fi aceleaşi.

Singurătate şi însingurare

De asemenea, efectele în plan subiectiv ale stării de singurătate sunt foarte diferite, de aceea este foarte importantă distincţia între singurătate şi ceea ce este numită stare de însingurare. Cele două sunt calitativ diferite, sursa lor psihologică fiind diferită, după cum şi consecinţele psihosociale nu sunt aceleaşi. Singurătatea este generată preponderent de factori externi şi contextuali, care poate afecta pe orice persoană într-un moment al vieţii. Ea poate fi provocată prin factori conjuncturali (de ex. restrângerea sferei relaţiilor interpersonale ca urmare a unor mutări rezidenţiale, pensionări, pierderea unor prieteni sau a partenerului de viaţă etc.), fără însă ca neapărat să se producă şi o stare de însingurare.
De ce? Pentru că persoana în cauză poate descoperi resursele sufleteşti de a compensa într-o anumită formă ceea ce a pierdut. Ajungem astfel la a defini ceea ce reprezintă starea de însingurare. Aceasta apare ca o „boală a sufletului” (Dumitru Cristea), având cauze mult mai profunde din punct de vedere psihologic şi psihosocial, după cum şi efectele sale sunt, de regulă, mult mai drastice. Însingurarea este rezultatul alterării sau diminuării capacităţilor afective, de comunicare şi relaţionale ale subiectului uman, ceea ce face ca acesta să nu mai poată menţine sau construi legăturile cu ceilalţi şi cu lumea exterioară.

Terapia singurătăţii

Eliminarea sau diminuarea sentimentului de singurătate pot fi obţinute prin unele acţiuni sistematice de asistenţă psihoindividuală şi/sau psihosocială:
· Facilitarea realizării de noi relaţii interpersonale de către persoanele aflate în dificultate, prin antrenarea lor în diferite activităţi, acţiuni sociale, cercuri, alte întreprinderi cu caracter social;
· Crearea de relaţii afective substitutive (de ex. cu animale, păsări etc.);
· Determinarea compensării lipsei de relaţii sociale – pe fondul unei dorinţe resimţite – prin cultivarea unor activităţi atractive – având tot rol substitutiv (de ex. practicarea unui hobby, internetul etc.);
· Dezvoltarea unei culturi instituţionalizate , privind statutul şi modul de viaţă specific generaţiilor, valorificarea socială a potenţelor, capacităţilor, talentelor, experienţei de viaţă şi profesionale a subiecţilor.
Cercetările sociologice şi de psihologie socială au arătat faptul că singurătatea poate fi considerată o boală socială. Presiunea şi uneori chiar şocul provocat de universul artificial şi impersonal al oraşelor, instrumentalizarea excesivă a potenţelor şi relaţiilor interumane - pe fondul accentuat al imperativelor noilor modele şi tipare ale societăţii moderne (Alvin Toffler, 1973) – au acutizat această maladie a omului contemporan. Care este, în final, elementul cheie al demersului terapeutic?
Să ne reamintim afirmaţia făcută de Elena Zamfir (1997): „Singurătatea se defineşte în raport de o nevoie specific umană: nevoia de celălalt”.
Cheia este deci relaţia cu Celălalt. Sine - Celălalt, nu doar o simplă relaţie la nivel psihosocial, ci cu adevărat o soluţie: UNICA.

Mitică Manta