PERSPECTIVA PSIHOSOCIALĂ A ÎNVĂŢĂRII STRUCTURATE A COMPORTAMENTELOR SOCIALE

Pentru conturarea perspectivei psihosociale a învăţării structurate a comportamentelor sociale au fost utilizate trei elemente principale:
· Teoria;
· Modelul;
· Instrumentul.

Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX) oferă câteva definiţii utile:
· Teorie – ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi şi concepte care descriu şi explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
· Model – sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie.
· Instrument – persoană, lucru, forţă, fapt de care se serveşte cineva pentru atingerea unui scop.

Teoria structural-funcţională

Deşi apărută în domeniul antropologiei culturale, analiza sistemică, structural funcţională s-a dezvoltat odată cu evidenţierea caracteristici de sistem a vieţii sociale şi culturale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Malinowski – preluând conceptul de funcţie utilizat de Durkheim în sociologie – introduce în analiză principiul conform căruia „societatea în general, cultura, este privită ca un tot organizat, ca o entitate în care fiecare element îşi are o poziţie a sa bine precizată şi prin aceasta o contribuţie specifică , deci o funcţie” (Elena Zamfir, 1997). Mai departe, Radcliffe-Brown, Lewis-Strauss, Parsons, Merton şi alţii, au dezvoltat orientări noi şi diverse pe această linie a teoriei ştiinţifice asupra vieţii sociale.
Deşi diferite ca strategii de cercetare, orientare şi sens al analizei funcţionale, rămâne relevantă ideea legată de consecinţele funcţionale ale elementelor unui sistem asupra construirii structurii, dezvoltării şi funcţionării sistemului social general.
Sistemul structural-funcţionalist apare astfel, în accepţiunea modernă a lui Parsons, „ca un instrument teoretic posibil în condiţiile cunoaşterii actuale, (…) o fază intermediară către constituirea unei teorii dinamice ideale a societăţii” (Elena Zamfir, 1997).

Modelul organic versus modelul mecanicist

Având în vedere profilul relaţiilor interpersonale în cadrul diferitelor contexte socio-economice, se evidenţiază în literatura de specialitate mai multe alternative de evoluţie a acestora, alternative pe care Elena Zamfir (1997) le rezumă în două mari tipuri de modele, ce pot fi considerate atât alternative, cât şi succesive:
· Modelul mecanicist – caracteristica modelului este lipsa unei angajări afective, valorizată personal, cu puternice distincţii subiective şi reducerea strictă a legăturilor interpersonale la exigenţele de rol social. Este un model prin care oamenii se raportează unii la ceilalţi exclusiv în termenii dictaţi de normele generale şi formale ale situaţiilor sociale existente în diferitele sfere ale vieţii socioeconomice şi culturale. Cu toată această standardizare însă, vor apare şi inerentele diferenţieri, în funcţie de factori cum ar fi contextul situaţional concret, opţiunile valorice individuale, comportamentul propriu etc.
· Modelul organic – poate fi caracterizat ca fiind „o tentativă de depăşire a dificultăţilor şi consecinţelor” rezultate din modelul mecanicist, pe fondul implicaţiilor inevitabile ale creşterii complexităţii vieţii moderne şi a „exigenţelor logicii fiinţei umane ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală”. Acest model deci, ţine cont de particularităţile ce decurg din necesităţile multiple şi complexe ale fiinţei umane, de particularităţile structurale ale personalităţii individului, de ceea ce literatura de specialitate numeşte exigenţele omului total. (Elena Zamfir, 1997).

Grupul ca instrument de reconstrucţie umană

Schimbarea comportamentului unui individ a însemnat pentru specialiştii din domeniu sociouman mai mult decât implementarea mecanică a unor comportamente sau tipuri de comportamente. Astfel, având în vedere nevoia specifică de a activa într-un context social dinamic, grupul s-a evidenţiat major ca mijloc de schimbare individuală şi socială.
Perspectiva a fost oferită de două idei fundamentale (Elena Zamfir, 1997):
· Grupul – cadrul determinant al comportamentului individual;
· Grupul – realitate primară a existenţei umane.
Realitatea socială este sursa esenţială a afirmării şi dezvoltării individului. În acest context, ideea de grup s-a dovedit a fi foarte eficientă. Chiar dacă în principiu presupune crearea unui mediu social artificial pentru reconstrucţia persoanei, grupul, prin extensia către exterior, poate asigura atât coexistenţa cu mediu natural, cât mai ales transferul comportamentului învăţat în contextul obişnuit de viaţă.
Apărut ca o pârghie în acest demers, antrenamentul de transfer propus şi evidenţiat prin tehnicile de terapie comportamentală (vezi John Ramaekers, 1995) poate transforma un comportament nou acumulat într-unul generalizat. Astfel, persoana se obişnuieşte cu nou comportament folosindu-l în diferite situaţii de viaţă.
Drumul către psihologia de grup porneşte de la persoană şi traversează sfera relaţiilor interpersonale. Persoana reprezintă în fapt „celula fundamentală” la al cărei nivel se structurează şi dezvoltă viaţa psihică în societate, asigurând astfel cadrul primordial pentru continuitatea şi identitatea proceselor psihice.
Trecerea de la persoană la relaţia interpersonală şi de aici la grup are semnificaţia trecerii de la un sistem la altul, astfel: persoana devine subsistem al relaţiei interpersonale, iar aceasta, la rândul ei, devine subsistem al relaţiilor de grup (Pantelimon Golu, 2004).

Mitică Manta